Undokai-ul nu-i ca iarna



Că tot suntem în plin sezon, zic să nu scap aşa subiect să-mi scape printre degete. Undokai sau, cunoscut şi sub numele de scenă, sports day (din lb. engleză). O zi dedicată sportului şi activităţilor sportive, organizată de obicei de către şcoli, grădiniţe, crese, şi în anumite zone organizează şi asociaţiile de locatari a unor cartiere.
Cum ar fi în Bucureşti, competiţia sportivă între cartiertul Sălaj şi cartierul Ferentari, cea mai populară activitate ar fi: 10 negri mititei, până când încep mititeii să scoată săbiile de oftică...

În Japonia nu scoate nimeni katana, că aia e păzită bine, moştenire de generaţii, dar scot sărmanii copii în soare, câteva ore bune pe zi, rumeniţi bine în fiecare zi, pentru antrenament şi repetiţii, şi asta cu doar câteva săptămâni înainte de marea defilare. Spun ei, primăvara şi toamna sunt anotimpurile ideale pentru o astfel de zi. Nu zic nu, ar fi vremea perfectă, asta dacă s-ar întâmpla undeva în aprilie, şi respectiv, noembrie. Atunci da, am putea spune că e tocmai bine, nici prea cald, nici prea frig.

Însă toată nebunia se petrece când soarele încă dogoreşte, când sunt mult prea multe cazuri de leşin şi insolaţie. Toţi dau din umeri neputincioşi, ei, asta e... şi noi am leşinat de cald atunci când eram de vârsta lor... trece. Ce este însă cu adevărat îngrijorător, este faptul că există şi cazuri de deces... dar lasă, vor spune, şi noi am murit când eram de vârsta lor, trece...


                      sursa:http://www.daviddibben.com/2009_09_01_archive.html


Nu degeaba undokai-ul îmi aminteşte de perioada comunistă, de acea defilare pentru care se muncea cu câteva luni înainte, ziua când trebuia să-ţi ardă pieptul de recunoştinţă şi supunere pentru tovarăş şi patrie, 23 august. Şi atunci leşinau bietele copile de prin cluburile sportive, îmi povestea mama că stăteau oamenii cu galeţi pline cu apă pe marginea drumului, ca să le ofere în caz de nevoie. Şi atunci se ţineau copiii în soare, repetiţii interminabile pentru sincronul perfect. Însă atunci nu exista dreptul la replică.


În Japonia de azi se presupune că există, însă puţini sunt cei care au curaj să spună ceva împotriva sistemului. Mai mult sau mai puţin, educaţia japoneză are şi un strop de comunism, îmi lasă impresia că se doreşte uniformizarea în masă, aidoma boabelor de orez într-un bol de ceramică.

Dar n-aş putea spune că această zi a sportului aduce numai controverse. Nu. Are şi părţile ei bune, altfel nu s-ar mai încăpăţâna cu toţii să nu iasă din turmă. E un bun prilej ca părinţii să-şi admire odraslele în diferite competiţii şi ipostaze. Mamele să pregătească bento-ul pentru prânz, taţii să îi filmeze, să îi fotografieze, să se bucure alături de ei atunci când au câştigat, umflându-şi pieptul şi privind în jur, spunând parcă: aţi văzut, aţi văzut, băiatul meu, da, e băiatul meu.

Însă poate ce e mai important din toată povestea asta, copiii sunt cei care se bucură cel mai mult de acest eveniment. În ciuda căldurii, în ciuda durerilor de cap şi a oboselii acumulate. Ei sunt dornici să fie văzuţi de părinţi, să fie apreciaţi, se luptă să câştige jocul doar ca să vadă licăritul unei lacrimi în ochii mamei, zâmbetul mândru al tatălui, râsul sincer al fratelui mai mic şi bunicii sărind şi strigând în gura mare, bravo!

Iar când vor fi părinţi la rândul lor, vor spune nostalgic şi plini de mândrie, ei lasă... şi noi am murit de cald atunci... trece. 

Posted in . Bookmark the permalink. RSS feed for this post.

Leave a Reply

Search

Swedish Greys - a WordPress theme from Nordic Themepark. Converted by LiteThemes.com.