Numai mamă să (nu) fii




Nu credeam că a fi mamă este un lucru atât de greu. Îmi imaginam viaţa noastră altfel. Copiii mei nu mă mai ascultă, nu ştiu ce să mă mai fac. Mă ignoră şi sunt lipsiţi de respect, oare unde am greşit?! Am făcut totul pentru ei, am renunţat la mine, la cariera mea, la viaţa mea socială, l-am suportat pe nemernicul ăla de tată al lor, mi-am distrus tinereţea... totul pentru ei, pic de recunoştinţă n-au... Numai mamă să nu fii. 


 OK. Opriţi-vă. Vă rog. Nu mi se pare nimic mai trist decât să aud vorba asta folosită ca pe un şablon. Regretaţi că sunteţi mame? Nu. Atunci ce se întâmplă? Vă este greu să vedeţi de progenituri? Hei, să vă spun o noutate, toţi trecem prin aceleaşi greutăţi.

Habar n-aveam la ce mă înham. La 24 de ani aveam deja doi copii şi un job full-time. E drept, la început am visat şi eu, cu naivitate, utopic şi necontrolat la bebeluşul perfect, ăla de stă acolo unde îl pui, râde ştirb când te vede, ca în reclamele alea de la Pampers, şi, în rest nu prea ai ce grijă să-i porţi, aşa auzisem eu că sunt nou-născuţii. Ei bine, mi-a fost demonstrat contrariul, primul copil a avut grijă din primele săptămâni să-mi arate că ei, bebeluşii, nu sunt ca nişte pet-uri, ba chiar au personalitate şi nu prea merge cu dresatul. După naşterea celui de-al doilea, mi-am cam dat seama că şi ultima brumă de speranţă mi-a fost spulberată... copiii mei nu erau ce visam eu să fie, copiii mei erau ce vroiau ei să fie. 


 
                                          sursa: http://www.frickmeout.com/

Şi da, sunt clipe când simţi că viaţa ta se risipeşte, când tot ce faci este să schimbi scutece, să încerci să multumeşti o chestie urlătoare care se agaţă de tine, şi să-ţi vezi şi de job. Şi da, atunci când încep să crească, devin impertinenţi şi vor să-ţi demonstreze că tu eşti depăşit şi ei ştiu ce e mai bine... şi da, sunt momente când îţi vine să urli, să le mai tragi câte una, să îi alergi în jurul mesei, să le bagi minţile în cap. Şi poate cea mai îngrozitoare zi este ziua în care ţi se naşte primul copil. Viaţa ta, aşa cum o ştiai, dispare, şi nu se va mai întoarce vreodată. Dar copiii învaţă să meargă, învaţă să vorbească şi, dintr-o dată, realizezi că vrei să fi cu ei, că vrei să participi la dezvoltarea lor şi că, de fapt, ei sunt cele mai adorabile fiinţe din viaţa ta.

Dar asta ar fi o părere personală, veţi spune. Poate că alte mame chiar trec prin adevărate încercări, nu freacuri ca astea şi atunci nu te-ai mai lega de nişte cuvinte cu atâta usurinţă... Ei bine, am rugat două mămici, cu două situaţii diferite, să ne povestescă puţin despre ele.

Pe Sabina o ştiu de câţiva ani, şi parcă ne cunoaştem de mult mai mulţi, ea a dat curs propunerii mele de a povesti câte ceva despre experienţa ei ca mamă într-o perioadă când dorea să îşi termine studiile, având în acelaşi timp, şi alte activităţi artistice.

Am să răspund provocării tizei mele Sabina pe foarte scurt, pentru că, aţi ghicit, sunt mamă, astfel că timpul meu e foaaaarte limitat.

Totuşi, pot spune că nu am foarte multe amintiri din „viaţa anterioară”, pentru că primul copilaş a venit când aveam 23 de ani. Cel mai greu a fost să păstrez balanţa între studii şi maternitate, mai precis, între nevoile fizice şi afective ale fetiţei (alăptarea în prim plan) şi mersul la facultate. Au fost de partea mea energia tinereţii şi pasiunea pentru meseria mea: compoziţia. Fără ele aş fi abandonat timpuriu lupta.

Al doilea copil a venit într-un moment de avânt profesional, abia începusem cea de-a doua carieră artistică, cea de fotograf, în paralel cu orele pe care le ţineam deja la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Însă am făcut un pas înapoi cu relaxare, pentru că mi-am dorit să am un an lângă familie, un an în care să las lucrurile să curgă, fără planuri şi ambiţii mâncătoare de linişte sufletească.

În al doilea an însă pot spune că a fost destul de greu, pentru că am urmat încă o şcoală, cea de fotografie, şi pentru că trebuia să imi definitivez studiul doctoral. În acelaşi timp, îmi doream să reiau activitatea componistică.
Însă rezultatele au fost pe măsură, încet-încet am terminat doctoratul, am început proiecte noi de expoziţii şi festivaluri, în ţară şi în străinătate, ideile artistice se concretizează, iar copiii se dezvoltă frumos. Fata mea e destul de mare , aşa că mergem la concerte împreună, şi aici şi în afara ţării, pe băieţel îl pot lua la expoziţii, lucrurile se aranjează de la sine.

Acum am 33 de ani, iar în 5 ani de acum înainte îmi imaginez că voi reuşi să consolidez proiectul meu de suflet, festivalul de arte noi InnerSound, astfel încât să creez, împreună cu colegii mei din echipa de organizare, o platformă în care să se exprime întreaga mea generaţie de artişti talentaţi, şi, cel mai important, generaţiile următoare.

Din punct de vedere al vieţii de mamă, peste 5 ani copiii mei vor avea 15, respectiv 10 ani. La 38 de ani voi fi o mamă foarte tânără pentru aşa copii mari, şi sper din toată inima că voi fi şi o mama foarte cool, care să îi înţeleagă pe deplin la vârsta adolescenţei.

                     Sabina Ulubeanu – 33 ani, director artistic InnerSound


 Mama Raisei, Cati, este poate cea mai puternică mamă pe care o cunosc, nu poţi să nu devii mai bun atunci când vorbeşti cu ea. Dar mai bine să o lăsăm să ne povestească mai multe.
 
Am auzit-o de o mie şi o sută de ori în copilărie, dar nu m-am gândit niciodată cu adevărat la sensul ei. De obicei, era rostită cu năduf de câte-o vecină la scara blocului, se plângea de năzdrăvăniile feciorului care i-a spart nu ştiu ce porţelan de bibelou". Bag mâna în foc că am mai auzit-o prin vacanţele de vară când căscam gura la discuţiile mamelor, nemulţumite de partenera de viaţă a feciorului. Nu ştiu dacă acum se mai foloseşte... Nu-mi amintesc să fi auzit-o de curând.

Când eram copil mă amuzam, parcă le şi aud:Ehee, numai mamă să nu fii!"

Acum, expresia în sine nu mi se mai pare hazlie, ba chiar mi-ar zgâria urechile dacă aş auzi-o din gura unei mame. Poate că această antipatie faţă de expresie vine la mine şi pe fondul încercărilor, surprizelor şi greutăţilor prin care trecem, ca familie, cu fetiţa noastră, Raisa.

Am 28 de ani, iar acum 3 ani, înainte de a fi mamă, eram poliţist. Hmmm, mi-a plăcut atât de mult meseria mea încât nimeni nu m-ar fi convins să renunţ la ea. Raisa a apărut în viaţa mea precum un cadou, neaşteptat şi neprevăzut. Am iubit-o din clipa în care mi-a arătat cele două liniuţe şi ştiu că dragostea pentru ea mă va însoţi pe cealaltă lume.

După 3 ani de la naşterea ei privesc timid în urmă şi văd nopţi nedormite, un lighean de lacrimi, zile înşirate prin spitale şi un diagnostic crunt care ne ciopârţeşte viaţa: paralizie cerebrală. Dar nu, n-aş spune niciodată numai mamă sa nu fii, pentru că, dacă dau la o parte perdeaua de durere, văd chipul dulce al copilului meu, văd zâmbete zglobii şi chiote de bucurie pentru orice gest normal", văd dragostea în cel mai profund sens al ei. Noua viaţă pe care mi-a oferit-o Raisa m-a făcut să realizez că nu putem fi toţi la fel şi a fi diferit nu te face mai puţin iubibil".

Şi nu, n-aş spune niciodată numai mamă să nu fii" din cel mai pur şi mai simplu respect pentru acele femei care petrec ani încercând să fie mame. Nu, mie mi-a dăruit Dumnezeu un copil şi, deşi vine la pachet cu multe greutăţi, îi mulţumesc că sunt mama Raisei.

Peste 5 ani... aş vrea să mă privesc într-o poză în care am un zâmbet crăcănat, braţele Raisei în jurul gâtului şi buzele ei lipite de obraz. Cam asta m-ar face să mă simt cea mai mandră mamă!

                                                                                     Cati Uzea - 28 ani


Numai mamă să nu fii, hai să fim serioşi, astea-s vorbe-n vânt... mamă să tot fii.

Posted in . Bookmark the permalink. RSS feed for this post.

Leave a Reply

Search

Swedish Greys - a WordPress theme from Nordic Themepark. Converted by LiteThemes.com.