Jean-balayez


Când am fost în țară, am primit câteva cărți din partea prietenilor, au avut grijă și de data aceasta să îmi mai umple rafturile sufletului cu câteva volume. Ei știu, deși nu le-am spus-o niciodată, cărțile vin ca o alinare, ca o mângâiere dacă vreți, atunci când dorul nu se îndură și mușcă sănătos din mine.

  
Întoarsă acasă, acasă în Japonia, am revenit cu brio la rutina aia, pe care dacă nu știi cum s-o iei, cum să o gâdili după urechi, devine la fel de ursuză ca o fată bătrână la nunta verișoarei. Ei bine, după o zi cam neprietenoasă, am închis ochii și am întins mâna către bibliotecă. Am nimerit un volum de scrisori, literatură personală, scriitor român. Oare ghiciţi? OK. Vă mai dau câteva detalii, expeditorul este în America, iar destinatarul, în Japonia. Ei? V-aţi prins? Fiţi fără grijă, spre ruşinea mea, şi eu l-am citit pentru prima dată. 
  
Una dintre scrisori se numește așa, Jambalaya - Un șlagăr al anilor '50 - O rețetă din Delta Misissippiului. În care Liiceanu ne povestește despre istoria jambalayei
 
Începe povestea amintind de muzica veche, după cum spune și în titlu. Și cum pentru fiecare muzica e un declanșator de amintiri, când am citit Fats Domino, am și revăzut în fața ochilor apartamentul din Doamna Ghica, etajul zece, domnul fost aviator, Mihai, acum bătrân și cam surd, așteptându-mă cu ușa între-deschisă, în boxe urlând efectiv una din piesele lui preferate, Blueberry hills.  

Îl găsesc în bucătărie, fredonează în timp ce se asigură cu mișcări meticuloase că ciupercile abia scoase din cuptor sunt perfect rumenite. O specialitatea de-a lui. Nu-mi amintesc să fi mâncat altceva decât aceste ciuperci champignon umplute. Nu mă aude, deși îl strig destul de tare, mă apropii și îl bat pe umăr, abia atunci se întoarce și îmi zâmbește golănește. Pe parcursul vizitei udăm ciupercile cu niște vin roșu și ascultăm de vreo cinci ori Hello Josefine, de nenumărate ori Dealurile cu afine, și aici vroiam să ajung, ascultăm și Jambalaya de câteva ori. Evident, cu volumul la maxim, peste care domnul aviator răcnește ca să se facă auzit, povestindu-mi din tinereți apuse. 

Și ce e cu asta, o să-mi spuneți. Păi, ca să vă răspund anticipat, prima istorisire despre cântec am auzit-o de la fostul aviator, ca apoi să o redescopăr în carte. 

De fapt acest cântec se numește On The Bayou, În deltă. În prima strofă eroul cântecului îi povestește prietenului său Joe, pe care îl alintă cu sun of a gun, că plecă în deltă însoțit de Yvonne. În a două strofă o să aflăm ce vor mânca odată ajunși în deltă: jambalaya, crawfish pie și fillet gumbo. Liiceanu subliniază faptul că, în cântec sunt și cuvinte din creolă - my ma cher amio, cu iubita mea - și asta pentru că mâncarea jambalaya are, se pare, origini creole. 




   

Ei bine, dragilor, ce este această mâncare jambalaya și cum se prepară? După cum ne spune și scriitorul, e destul de laborios. Se prepară din carne de pui, cârnați, creveți, care se prăjesc în ulei de măsline. Se lasă să aștepte cărnurile într-un castron, timp în care se prăjesc tot în ulei de măsline usturoiul, ceapa, ardeii grași. Se adaugă orez, roșii, mazăre și sos tabasco. N-am să vă scriu rețeta completă, deși dacă există curioși, am să o fac cu multă plăcere, dar din toate chestiile astea amestecate, iese ceva demențial, gustul are o armonie stranie, cu inflexiunile mexicane și mediteraneene, aspectul, hm, ce mai, o nebunie, cromatica finală a mâncării fiind absolut o spleondoare.  

Mai aflăm din finalul scrisorii adevărata poveste despre jambalaya, deși la o simplă căutare pe internet și puțină documentare pe wikipedia, ne sunt evidențiate păreri diferite despre istoria ei. Prima și cea mai cunoscută ar fi Creole jambalaya (sau red jambalaya, numele venind de la introducerea roșiilor), a doua, Cajun jambalaya, se spune că este foarte întâlnită în Louisiana, rețetă care nu folosește roșii. A treia, și cel mai puțin cunoscută, White jambalaya, orezul adăugându-se înainte de servire.
 
Daaar, după cum spuneam, adevărata poveste, adevărul gol-goluț despre jambalaya este altul și începe într-o seară a anilor 1700 când un gentleman obosit și înfometat a poposit la un han din New Orleans. Fiind târziu, nu prea rămăsese de mâncare. Patronul, un om cumsecade și care ținea la imaginea hanului, îi spune bucătarului să facă o mâncare amestecând tot ce găsește prin bucătărie. I-a spus, Jean, vas balayer des choses! Jean, angajat supus, s-a dus în bucătărie și a dat ascultare, a combinat tot ce-i rămăsese de la alte mâncăruri, rezultatul fiind cel pe care îl banuiți, unul remarcabil. I s-a spus jean-balayez și apoi, numele s-a americănizat, jambalaya.

Am să vă mărturisesc ceva, nu mă atrage gătitul. Îl găsesc doar necesar pentru potolirea foamei, a umplerii pântecului dacă vreți. Nu văd  gătitul ca fiind una dintre artele lumii și nu simt nimic creativ când sunt nevoită să gătesc. Eu nu știu cum să scap mai repede din străchini și ulcele. 

Dar Jean a avut cu siguranță un moment artistic atunci când a creat jambalaya. Un fel de transă, poate era îndrăgostit, într-o stare sufletească specială, sau poate, într-o stare ludică. La fel ca și Liiceanu atunci când a scris rândurile scrisorii, pentru că, după lectură, tot ce am visat până a doua zi, a fost cum voi găti această mâncare și cum voi savura fiecare mișcare. Și chiar așa a fost, de la cumpărarea celor necesare până la gătitul propriu-zis, am făcut totul tot într-un fel de transă, eram sedusă de fiecare mireasmă care se ridica în vapori călduți și semi-transparenți din tigaie. Iar rezultatul final a fost unul pe măsură, jambalaya mea a fost artă culinară, iar eu, am fost o mare artistă în bucătărie, doar pentru câteva ore, bineînţeles.

Pentru că, nimic nu se face pe lumea asta fără inimă. Nimic, nici măcar o singură secundă a vieții noastre. 



Posted in . Bookmark the permalink. RSS feed for this post.

Leave a Reply

Search

Swedish Greys - a WordPress theme from Nordic Themepark. Converted by LiteThemes.com.